R01-Politici de Conservare

OBIECTIVE DIDACTICE:

De când, acum mai bine de un secol, națiunile civilizațiilor antice au început să adopte legislație împotriva excavațiilor și exportului descoperirilor arheologice și să înființeze un serviciu public pentru conservarea acestora, extins ulterior la întregul patrimoniu istoric, atât mobil, cât și imobil, s-au înregistrat multe progrese, nu în ultimul rând pentru că, în același timp, au început dezbaterile și confruntările între doctrinele de conservare. Interesul și, în consecință, cadrul de reglementare și monitorizare s-a extins de la obiect la monument, la sit și la context, lărgind domeniul de aplicare pentru a include mediul și, mai general, cultura, plasată sub protecția UNESCO.
Acest lucru ridică întrebarea dacă conservarea reprezintă cu adevărat pasul final în definirea valorilor inerente fiecărui model cultural sau dacă, pornind de la presupunerea că viața este însăși creație, nu constituie, dimpotrivă, negarea lor prin îmbălsămare. Cu alte cuvinte, ne întrebăm dacă este posibil să limităm limbajul la trecut sau dacă aceasta nu înseamnă, mai degrabă, sfârșitul gândirii în sine? Întrucât istoria procesului de inventivitate umană ne conduce la afirmația: nu viața ca creativitate, ci creativitatea ca viață, fiind fundamentul culturii și al omului, nu trecutul, ci viitorul!

TEACHING OBJECTIVES

Since, more than a century ago, the nations of ancient civilizations began to adopt legislation against the excavation and export of archaeological finds and to establish a public service for their conservation, later extended to the entire historical heritage, both movable and immovable, much progress has been made, not least because, at the same time, debates and confrontations between conservation doctrines began. The interest and, consequently, the regulatory and monitoring framework have expanded from the object to the monument, to the site and to the context, broadening the scope to include the environment and, more generally, culture, placed under the protection of UNESCO.
This raises the question of whether conservation really represents the final step in defining the values inherent in each cultural model or whether, starting from the assumption that life itself is creation, it does not, on the contrary, constitute their negation through embalming. In other words, we ask ourselves whether it is possible to limit language to the past or whether this does not mean, rather, the end of thought itself? Since the history of the process of human inventiveness leads us to the statement: not life as creativity, but creativity as life, being the foundation of culture and man, not the past, but the future!