R01-Metode și Tehnici Contemporane de Restaurare

OBIECTIVE DIDACTICE:

Prin urmare, trebuie stabilită o nouă știință a conservării, extinzând-o pe cea a restaurării pentru a include și pe cea a recuperării (reutilizării și punerii în valoare). Această știință trebuie să împrumute unele principii din doctrinele primei, dar și altele, poate nu mai puțin importante, din urbanism și, în final, din sociologie, în special în intervențiile asupra structurilor urbane, care ar trebui să implice o participare mai mare a utilizatorilor.
Acest lucru presupune, în spatele acestor acțiuni, o cercetare științifică riguroasă, care evită mistificarea valorilor și mumificarea caracteristicilor lor fizice, în credința, așa cum spune Paulo Cohelo: că până și un ceas oprit de două ori pe zi arată ora corectă!
Conservarea ar fi trebuit să înceapă cu reutilizarea, dacă decalajul dintre activitatea pasivă care vizează simpla restaurare fizică a arhitecturii și reintegrarea acesteia în viața contemporană nu ar fi devenit din ce în ce mai mare. Acest lucru are ca efect, pe de o parte, înghețarea întregii energii creative și, pe de altă parte, perceperea structurilor istorice ca fiind nepotrivite pentru orice posibil rol activ în societatea contemporană.
De fapt, în timp ce patrimoniul istoric suferă daunele tot mai mari ale conservării pasive, cu eliminarea sa consecventă din corpul viu al orașului sau al teritoriului înconjurător, utilizarea sa oscilează încă între îmbălsămarea necritică și o agresiune atât de lipsită de scrupule încât pune sub semnul întrebării utilizarea clădirilor în stare bună, chiar și în scopul pentru care au fost proiectate inițial.
Toate acestea necesită un studiu riguros și o cunoaștere aprofundată. Fiecare clădire, istorică sau contemporană, este o piesă a orașului, dar și a marelui mozaic al istoriei arhitecturale. Arhitectura a evoluat datorită transmiterii ideilor, tehnologiilor și uneori chiar a măiestriei (nu numai proiectanții, ci și constructorii propriu-ziși au migrat dintr-o țară în alta). De aici și importanța deosebită a asamblării tiparelor acestui proces evolutiv.

TEACHING OBJECTIVES

Therefore, a new science of conservation must be established, extending that of restoration to include that of recovery (reuse and valorization). This science must borrow some principles from the doctrines of the former, but also others, perhaps no less important, from urbanism and, finally, from sociology, especially in interventions on urban structures, which should involve greater participation of users.
This presupposes, behind these actions, rigorous scientific research, which avoids the mystification of values and the mummification of their physical characteristics, in the belief, as Paulo Coelho says: that even a clock stopped twice a day shows the correct time!
Conservation should have begun with reuse, if the gap between the passive activity aimed at the simple physical restoration of architecture and its reintegration into contemporary life had not become increasingly wide. This has the effect, on the one hand, of freezing all creative energy and, on the other, of perceiving historical structures as unfit for any possible active role in contemporary society.
In fact, while historical heritage suffers the increasing damage of passive conservation, with its consequent elimination from the living body of the city or the surrounding territory, its use still oscillates between uncritical embalming and such unscrupulous aggression that it calls into question the use of buildings in good condition, even for the purpose for which they were originally designed.
All this requires rigorous study and in-depth knowledge. Every building, historic or contemporary, is a piece of the city, but also of the great mosaic of architectural history. Architecture has evolved thanks to the transmission of ideas, technologies and sometimes even craftsmanship (not only designers, but also the actual builders have migrated from one country to another). Hence the particular importance of assembling the patterns of this evolutionary process.